duminică, 18 aprilie 2010

REminiSence

Cautand. Stergand. Scriind.
Intamplator am dat peste un text mai vechi. Nu stiu de ce nu l-am publicat atunci. Incertitudine sta intre doua intrebari: nu l-am pulicat pentru tine sau pentru mine? si ne-ar fi fost mai bine sa o fac atunci?
Oricum imi mai desprind o crusta, poate poate curand tesutul se va reface si nu va mai ramane decat un semn "de buna purtare".

PLAY.PAUSE.STOP.
13 Februarie 2010.

Play.


-Muzica te rog.
-Desigur. 2 pahare?
-Si trei paie.

Orchestra incepu sa curga umpland mica incapere. Era cald si mirosea a cafea si caramel.
Un saxofon ii ghida pe toti ceilalti. Parca radea de mine. Eu zambeam retinut. Stiam ca are dreptate.


Stop.


Ma gandeam la ea.
Nu stiam cum o cheama. Nu stiam cum arata. Nici nu prea conta . Nu ma interesa nici numele nici ce a insemnat pt el.

Eram doar geloasa... insa nu raportat la el.
Eram doar gelosa pe tipul ala de fete care sunt iubite inca dinainte de adolescenta.

Oare de ce unele dintre noi ajung sa primesca iubierea atunci cand nu o pot accepta. Iar in rest sunt menite sa fie singure si sa tanjeasca

De ce nu l-am intalnit pe S cand as fi putut sa iubesc asa cum simt ca trebuie. De ce nu am putut sa-l intalnesc atunci cand puteam sa sufoc cu iubire atunci cand era momentul pt iubire. Atunci cand puteam darui toata iubirea pe care o merita.

Prosta sincronizare? Putin spus.

Era romantic inainte de a ma cunoste. Eu i-am taiat aripile eu i-am zdruncinat iluzia iubirii mitice. Oare l-am salvat de la dezamagiri sau l-am oravit.

De ce iubirea vine acum cand fara sa vreau in loc de dulce amor ii ofer cucuta in cupe de satin rosu. Cum de am ajuns tocmai eu sa otravesc. Eu care odinioara credeam in iubirea mitica. Eu care credeam in iubire ca drog, iubire ca eter, iubire ca aer... . Eu am ajuns sa ofer iubire ca pliculet de zahar, iubirea ca spuma de pe cafea, iubire ca ciocolata amaruie.

Play.

-Mai doriti zahar.
-Multumesc. Ciocolata aveti?
- Desigur. Cu lapte, alba,cu mere si scortisoara?
-Amaruie. te rog.

Pianul prelua pentru putin timp conducerea. Imi spunea suav ca nu-i nimic. Pana la urma ce e viata fara suferinta. Ar fi o viata fara muzica.

Stop.

Si sa zicem ca asta e viata.
Amarul este necesar ca sa stim ce e dulcele, nu? Nu?!


Play.


Chelner!

-Auzi... cafea cu caramel serviti.
-Desigur. Doua cani?
-... si o lingurita

Saxofonul reveni insa de data asta cu o invitatie la dans.

De ce nu.

-Dansezi?

Pause.
Si pana la urma de ce sa ma urasc atat de mult… El ma iubeste acum. Restul e destin. Restul nu e al nostru sa stim.
Totul se intampla cu un motiv. Nu?


Stop.

Scena era goala de ce sa nu dansam pana la urma. Nu e nevoie de pantofi de tango nu e nevoie de rochii de salsa de trandafiri intre buze. E nevoie de o pereche de ochi, 2 maini, 2picioare, si cel putin o ureche. De un parfum si un umar.
De ce sa nu dansam?


Play.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu