duminică, 6 noiembrie 2011

Dor de Budapesta

E una din zilele alea in care simt doar nevoia sa plec.

Sa plec.
Nu stiu de ce.
Nu stiu unde.
(Si nu, nu e dor de casa - azi cel putin)

In mod normal cand ma simt asa zic ca mi-e dor de Budapesta. Am fost si eu de doua ori acolo si mi-a picat cu tronc toata combinatia aia de parcuri, arhitectura, lumini pe Dunare, dealuri cu poteci dubioase si copaci batrani.

Acolo am descoperit-o pe Norah Jones odata cu doua pahare de vin pe un zid la un capat de poteca. Era plin de frunze in jur, mirosea a toamna si ploaie. Si desi eram inghetata nu ma puteam dezlipi de privelistea geniala ce cuprindea orasul. Captivata de libertate si de realizarea faptului ca lumea nu se limiteaza doar la ce cunoscusem eu pana atunci - 18 ani - simteam ca orice e posibil si ca e imposibil sa nu incerc macar.

M-am mai intors acolo odata. Era vara si frunzele se leganau inca pe crengi. Atunci am descoperit luminile orasului - captivante si imposibil de uitat. Eram pe dealul lui Gellert langa "Szabadság szobor" (statuia libertatii varianta ungureasca). Era din nou racoare insa nu erau pahare de vin pe zid ci doar vant, lumini, liniste si ocazional perechi de turisti vrajiti de latura romantica a locului. Eu nu simteam altceva decat liberatea. De data asta stiam insa ca o sa revin. Stiam ca deja nu mai puteam sa ma multumesc cu un singur loc. Cum as putea cand sunt atatea de vazut atatea de trait.
 
Daca nu e destul de evident deja, nu de oras in sine mi-e dor ci de dimineata aia de toamna dupa doua saptamani de Europa si de sentimentul ca totul e posibil; de acea seara inainte de clasa a12a si de perspectiva liberatatii.

Mi-e dor de duca. Dor de vizitat si  trait. Dor de pierdut prin multime, prin cultura altora, pe strazi cu nume pe care nu le pot pronunta. Dor de privelistea fugara de dupa geamul de sticla al masinii sau de vantul ce anima valuri.

Desigur puteti spune ca deja sunt in alta parte, in alta cultura, libera fara margini.
Dar sunt de prea mult timp aici. Sunt implicata in societati, proiecte de grup si facultate. Am responsabilitati, intalniri de respectat, telefoane de dat, facturi de sortat si vase de spalat. A nus e intelege gresit, imi place toata afacerea asta cu "a fi adult", e chiar misto at times.
Insa am nevoie de doza aia de libertate. Am nevoie sa ma indepartez un pic de toate ca sa pot sa vad lucrurile din perspectiva din nou.


 ... se poate sa fie doar teancul de lucruri pe care le am de rezolvat si care se aduna pe birou, pe langa birou si pe sub birou...care ma fac sa ma simt asa.
Insa mi-e dor de Budapesta.

vineri, 21 octombrie 2011

Turn 1-80 and you’ll be amazed…

These were the words of a rather crazy man I’ve met in a park last spring.
 He smiled.
 Looked into my eyes.
 And left.

Energy
I knew he wasn’t joking; there was a spark in his eyes, a twist in his smile, which gave him away.
I knew it wasn’t a riddle; the words were too simple the meaning too obvious.
I knew what he meant but I was never the kind that takes advice easily.

I’m genetically engineered to always take the long way to get somewhere.
I walked away, continued admiring the swans and smiling to the sun. He was just another random guy with a god complex or at least the impression that wisdom runs through his veins. Under no circumstance the type of person I would take seriously.

A couple of days ago I remembered him, his twisted smile. It was staring back at me from the mirror.
My twisted smile turned to a grin and the grin into a slight laugh. I’ve changed so much in just a couple of months.  I’m not afraid anymore to speak up, laugh out loud, look into people’s eyes or leave. Now I admire seagulls, smile to the wind and walk forward. I'm full of energy even when running on two hours of sleep a cup of mocha and a bar of bounty. Silence scares me. Loneliness makes me feel claustrophobic. I feed on the rush, the flow of information, change and challenge. I still stumble from time to time but only to make sure that the ground is still there. I know that great things wait ahead; I feel it in my bones.
   
It’s hard to explain everything that's happening or that I’m feeling now.
But it feels damn good!

duminică, 28 noiembrie 2010

marți, 20 aprilie 2010

Nu mai stiu cine sunt

Liniste

E atat de liniste... si ploua.

Sunete nedefinite vin din intuneric.
Vrei sa intrebi: Cine e? Ce vrei? Unde sunt?
Dar gandurile ti se opresc in gat. Ti s-a negat dreptul la cuvant. Nu ai voie sa intrebi, nu ai voie sa dezbati, nu ai voie sa afirmi, nu ai voie sa te plangi,
nu ai voie sa strigi.

Aici e imparatia linistii. Aici cuvintele nu au definitii de 4 randuri nu au sinonime, nici etimologie. Nu dorm intre foi, intre coperti groase si negre cu trei litere dezgustator de aurii. Nu exista, nu exista decat in constiinta fiecaruia, in straturile memoriei intre pereti de calciu. Aici e imparatia omului modern. Aici fiecare se inchide in propria lui muzica in propriile lui cuvinte in propriul lui colt de nebunie.
Aici pescuim sunete din casti si asteptam sa ne inghita ceva ca sa putem sa ne redescoperim.

Intre peretii minti circula brownian cuvinte, se unesc ,se alunga. Dar daca nu le poti rosti, ce rost. De ce munca inutila? De ce?
Si undeva stii ca totusi nu e cum ar trebui sa fie si ca e numai vina ta. E vina ta ca ti-ai ignorat conditia. E vina ta ca te-ai lasat ca cazi.

Dar ti s-a negat dreptul la cuvant asa ca nu poti cere ajutor nu poti scoate furtuna ce nu mai tace ce nu te lasa sa inveti ce nu te lasa pleci.
Ti-ai negat dreptul la cuvant intr-un moment de inconstienta. Si acum nu mai e nimic.

E atat de liniste si ploua.

Si in final toti vom ajunge ca Iona. Unii... poate mai devreme decat altii.
Dar pana una alta nu poti decat sa incerci, si sa incerci, si sa incerci...

"Adio. Noapte buna. Ne vedem sus."