Tu.
Singur, la o masa in gara de nord.
Iti savurezi cafeaua, cu zahar de data asta, ... privind in gol.
Trenuri vin... trenuri pleaca.Tu, stii exact unde vrei sa ajungi. Mai devreme sau mai tarziu vei fi acolo, indiferent de traseu.
Frigul din gara, mizeria de pe peron, multimea ce se inghesuie inutil pe scune reci de plastic nu te mai afecteaza. Nu-ti mai induc nici un sentiment, nici dezgust, nici uimire. Cunosti prea bine pasii, detaliile, informatiile externe suplimentare din acest loc iti sunt inutile. Iti consumi energia interior.
Rememorezi succint secvente din seara anterioara stergand ultimele urme de mahmureala. Esti multumit ca ti-ai revazut prietenii si totusi fericit ca pleci. Un prim impuls te indeamna sa te intrebi daca evoluezi sau involuezi insa ratiunea preia controlul si un val de argumente se ravarsa din subconstient. Printre altele te intrebi ce-i cu mine, de sunt atat de rece intr-o dimineata insorita de noiembrie.
Nu-ti faci probleme insa, ma cunosti prea bine, orice ar fi nu vei avea nevoie de mai mult de 5 minute ca sa rezolvi problema... mai simplu decat un rebus.
Si totusi iti lipsesc. Ma mai suni odata. Pretinzi ca e doar un telefon informativ. Imi spui ca te-ai urcat in tren si ca oricand am o pauza te pot suna. Inchei poetic cu un "abia astept sa te vad..."
Nu insisti. Nu e locul. Nu e momentul.
Eu.
Privesc miscarea fluida a secundarului. Ma cufund in muzica, aceeasi melodie de cand m-am trezit... de data asta. Versurile se pierd undeva pe drum. Ajung la mine doar note, doar o stare, doar ce las eu sa patrunda.
Afara bate un vant rece si uscat. Copaci goi se leagana neputinciosi cu frunzele la picioare. Strada e pustie, iar blocurile au luat o postura sumbra inchizand toate geamurile, toate usile. Pana si pormbeii au renuntat la zbor, inghesuinde-se in schimb pe balustrade, crengi, burlane. Lipseste zapada.
Evit a ma gandi ca ma astepta sute de foi pe birou.
Limbile ceasului ma ignora. Ratiunea ma ignora. Ma cufund in aceasta stare si scriu. Ar trebui sa fiu altcineva. Undeva in interior sunt altcineva...
Telefonul suna din nou si ledul albastru semnaleaza probleme. Contactul cu exteriorul ridica mereu probleme.
Stiu ca esti tu. Oscilez intre a respunde sau nu. Stiu unde esti, stiu ce faci, as vrea sa cred ca stiu partial si ceea ce gandesti. Si totusi, nu te cunosc atat de bine.
Desi raspund nu-mi pot altera starea. Nu-mi pot reduce irationalul la tacere. Nu-ti pot spune ca m-a deranjat sa stiu ca macar pentru o noapte nu ai mai fost tu. E irational sa am atata nevoie de tine, de siguranta si certitudinile care vin odata cu tine. E irational sa-ti cer un lucru pe care eu nu as fi capabila sa ti-l ofer.
Nu-ti spun nimic, stiu ca imi simti starea in cuvinte. Motivul insa ti-e inaccesibil. Nu e momentul.
Nu-ti spun ca mi-e dor de tine. Nu-ti spun cat de mult imi lipsesti. Undeva sunt altcineva.
Foile ma asteapta. Tu ma astepti . Seara se apropie invers proportional cu lumina anorexica de pranz de noiembrie. Ma despind de taste, de muzica, de telefon.
Undeva sunt altcineva.
